Cuvinte de suflet

Here is the Music Player. You need to installl flash player to show this cool thing!

Reflecțiile mele

Featuring Top 6/11 of Reflecțiile mele

citește

Orlando di Lasso

Here is the Music Player. You need to installl flash player to show this cool thing!

Citat favorit

Cei ale căror minţi şi trupuri sunt bolnave trebuie să contemple în Hristos pe Cel care vindecă. „Pentru că Eu trăiesc”, spune El, „şi voi veţi trăi.” (Ioan 14, 19.) Aceasta este viaţa pe care trebuie să o înfăţişăm celor bolnavi, spunându-le că, dacă au credinţă în Hristos ca vindecător, dacă vor conlucra cu El, ascultând de legile sănătăţii şi străduindu-se să-şi desăvârşească sfinţenia în teamă de El, Domnul le va atribui viaţa Sa. Când le prezentăm pe Hristos în acest fel, noi oferim o putere, o tărie valoroasă; căci ea vine de sus. Aceasta este adevărata ştiinţă a vindecării trupului şi sufletului. {DV 243.4}

Înregistrările mele

Vlad Ardeiaș

Conferinta 'Pornografia

Virgiliu Gheorghe – conferința despre pornografie

Here is the Music Player. You need to installl flash player to show this cool thing!

Efectele MassMedia

Erotismul, pornografia -efectele asupra vieții umane

Here is the Music Player. You need to installl flash player to show this cool thing!

Pornografia

„Profesorul Mark Schxvartz de la Institutul Masters & ]ohnson din St. Louis spune că «Sexul pe Internet este precum heroina, îi acaparează şi pune stăpânire pe vieţile lor; şi este foarte dificil de tratat pentru că oamenii afectaţi nu vor să renunţe»

Dacă Dumnezeu ar exista cu adevărat…!

Care este scopul şi sensul vieţii mele? De unde vin şi încotro mă duc? Înaintea mea se află multe vieţi, sau numai una singură? Există răspunsuri pe care să mă pot bizui? Cine poate să ştie ce este după moarte?

Chestiunea sensului şi scopului vieţii noastre este de cea mai mare importanţă – căci avem o singură viață!

Dacă Dumnezeu ar exista cu adevărat…! … atunci viaţa noastră este mai mult decât un „dans în jurul porcului de Aur “!

Multe lucruri în viaţă se pot reface. Un examen picat poate fi trecut în cele mai multe cazuri.

clepsidra-vietiiDar viaţa noastră nu este ca o bandă de magnetofon pe care poţi să faci o altă înregistrare atunci când prima n-a reuşit, ci este ca o clepsidră, un ceas de nisip, în care nisipul se scurge încet, fără zgomot, şi totuşi fără oprire. Sau ca o lumânare, care arde până când se stinge şi ultima licărire.

Mulţi care se află în spatele gratiilor sau în serviciu militar obişnuiesc să tragă nişte liniuţe ca semn pentru zilele care le mai rămân, bifând fiecare zi care a trecut, aducându-i astfel tot mai aproape de ziua eliberării.

De fapt, n-ar fi deloc ceva nelalocul lui dacă fiecare din noi am face o asemenea listă cu liniuţe a zilelor vieţii noastre. Poate că în felul acesta am fi mai conştienţi de unicitatea şi irepetabilitatea fiecărei zile din viaţa noastră.

Iar cândva – inevitabil — va fi bifată ultima zi a vieţii noastre. Atunci va exista şi un răspuns la întrebarea dacă viaţa trecută a fost utilă şi şi-a atins scopul.

De fapt, este de neînţeles că nişte oameni tineri sunt adesea prea uşuratici sau superficiali ca să mediteze asupra sensului vieţii, iar nişte oameni bătrâni dau la o parte întrebarea privind sensul vieţii, deoarece viaţa lor aproape că s-a scurs.

 

Mă gândesc la o evanghelizare făcută într-o închisoare din Germania unde toţi deţinuţii erau tineri.

Grupa care avea pe inimă această lucrare şi care o făcea în mod exemplar pregătise pentru câteva zile un program compus din cântece, mărturii personale şi un mic discurs pe care urma să-l ţin eu. În fiecare seară se adunau vreo 60-100 de deţinuţi care stăteau în poziţii necuviincioase pe bănci, vorbind în timpul programului, mestecând gumă şi rânjind provocator, manifestându-şi nemulţumirea cu prima ocazie. N-au avut mult timp de aşteptat, căci discursul meu avea tema: Cele patru avantaje ale unui deţinut din închisoarea X “. Când am explicat la primul punct că ei, comparativ cu alţi oameni, au avantajul că posedă timp ca să mediteze la viaţa lor, au început să mârâie. Dar atunci când le-am recomandat insistent să nu-şi piardă timpul cu fleacuri sau să-şi tocească simţurile cu droguri, indignarea lor a crescut. Cu toate acestea, în cursul săptămânii au venit câţiva din aceşti tineri la discuţii şi au recunoscut că aici în închisoare au meditat pentru prima oară asupra vieţii şi relaţiei lor cu Dumnezeu.

humanEste tragic că cei mai mulţi oameni încep să-şi pună cea mai importantă întrebare a vieţii lor de abia când se îmbolnăvesc sau în situaţii de criză! Dar viaţa noastră nu numai că este unică, ci e şi scurtă — foarte scurtă —, şi faptul acesta dă o deosebită greutate întrebării referitoare la sensul vieţii! Nu ştiu dacă şi dumneavoastră vi se întâmpla la fel:

Cu cât îmbătrâneşte omul, cu atât i se pare că acele ceasornicului se învârt tot mai repede, iar anii trec ca vântul pe lângă el.

Când eram preşcolar, somnul obligatoriu de după-amiază mi se părea o veşnicie. După câţiva ani, luni dimineaţă la gimnaziu, mult doritul sfârşit de săptămâna mi se părea nespus de îndepărtat. În cele din urmă, la intrarea în şcoala profesională, având un şef ciudat, trebuia să şterg praful fără rost, timp de o oră, şi nu-mi puteam imagina cum vor trece următorii trei ani de groază.

Dar după ce ai trecut de prima jumătate a vieţii, atunci lunile şi anii zboară cu mare viteză pe lângă tine, exact ca ultimele boabe de nisip dintr-o clepsidră!

epitaf 4Cineva care s-a întors de la cimitir a formulat în cuvinte un adevăr profund, zguduitor: „Viaţa noastră este numai un semn de minus între două cifre “. Aşa de scurtă, şi totuşi aşa de hotărâtoare!

Ce tragic — dacă mai apucăm şi lucrul acesta — este ca, după o viaţă de stres şi goană, de abia pe patul morţii să ne punem întrebarea privitoare la sensul Vieţii.

Răspunsul filozofilor

existentialist_jeanpaul_sartre_postcards_packageFilozofii şi scriitorii moderni n-au găsit răspuns la întrebarea privind sensul vieţii. Cei mai mulţi dintre ei socotesc viaţa drept absurdă. Sartre spunea că suntem “blestemaţi la existenţă” sau „condamnaţi la libertate”.

Albert Camus a ajuns la concluzia că în acest univers rece, străveziu şi mărginit trebuie să te mulţumeşti cu faptul că poate nu există nici o speranţă, şi de aceea nici o mângâiere “.

Cu ani în urmă am vizitat o expoziţie mondială în Lausanne. La intrarea în expoziţie putea fi admirat un uriaş monstru metalic. Nenumărate manete se mişcau zgomotos într-o parte şi-n alta, nişte roţi se învârteau fără rost, totul se mişca scrâşnind şi scârţâind în acest monstru.

Dacă ai fi stat o vreme meditând în faţa acestei construcţii, ai fi ajuns la concluzia că acest monstru nu avea de fapt o altă funcţie sau misiune decât să facă mult zgomot pentru nimic, ori să demonstreze zgomotos vizitatorilor expoziţiei lipsa de sens a vieţii.

Poate că cel care a conceput această maşină era un mic filozof, care a exprimat în felul său ceea ce a ştiut înţeleptul Solomon cu secole în urmă: „Totul este deşertăciune şi goană după vânt “.

„Viaţa mea este numai singurătate “

130626-janis-joplinJanis Joplin, sărbătorită la sfârşitul anilor 60 ca regină a rock-ului “şi idolatrizată de adolescenţii Americii ca o zeiţă, numea viaţa „un dans în jurul porcului de aur “.

Odată a fost întrebată de un reporter despre sensul vieţii ei. Răspunsul a fost: “Să mă îmbăt. Să fiu fericită şi să mă bucur de vremuri bune. Eu fac cu viaţa mea exact ceea ce doresc. Vreau să mă bucur de viaţă. Nu cred că se poate aştepta mai mult de la ea “.

Unui prieten, Janis i-a spus: „Mai bine zece ani foarte fericiţi, exuberanţi şi destrăbălaţi – decât să ajungi în cele din urmă la 70 de ani, şi să stai toată ziua la televizor într-un fotoliu plictisitor“. Dar ea nici n-a împlinit 30 de ani, ci a murit la 27 de ani, la a şaptea încercare de sinucidere. Ea care în concertele ei sălbatice avea totdeauna la îndemână o sticlă de whisky, a dispus în testamentul ei ca banii lichizi rămaşi de la ea să fie băuţi de prietenii ei. Unul din ultimele ei cântece suna: „Viaţa este numai singurătate…“

ed roman guitars mosrite guitars jimi hendrixCu câteva zile înainte fusese înmormântat Jimmy Hendrix, care dobândise celebritatea de „rege al muzicii rock “. Un cunoscut critic muzical socotea că Hendrix a fost probabil cel mai mare muzician din generaţia sa.

Fiecare din discurile lui era un “hit”de milioane. Pentru o reprezentaţie, el primea suma fabuloasă pe atunci de 100.000 de dolari. Era sălbatic, turbulent, lipsit de măsură, toxicoman, având mânia de a distruge. Adesea distrugea pe scenă atât un număr de chitare, cât şi piesele de mobilier care îi ieşeau în cale.

Hendrix avea cele mai luxoase maşini sport, arunca banii pe fereastră, şi cu toate acestea, era un om nefericit. Astfel, odată a strigat publicului: „Ar trebui să ţineţi doliu când se naşte un copil, când trebuie să vină un copil în lumea asta blestemată “. Un cântec al său exprimă limpede că nici el n-a putut răspunde la întrebarea privind sensul vieţii:

„O să trăiesc mâine? Nu pot să spun. Dar ştiu că astăzi nu trăiesc”

În 18 septembrie 1970 s-a curmat brusc cariera legendară a lui Jimmy Hendrix. Într-un hotel londonez, ca urmare a alcoolului ingurgitat şi a somniferului luat, s-a înecat cu propria sa vomă. Cu ultimele puteri s-a târât la telefon. Telefonistul de la capătul celălalt al firului a transmis posterităţii ultimele lui cuvinte: „Fir-ar să fie, am nevoie de ajutor, omule! “

elvis_nica123925583_394561cAm mai putea aminti de Elvis Presley, al cărui mormânt a devenit între timp un fel de locaş de cult, de patima lui de a mânca (bulimie) şi de a înghiţi pastile, de teama lui de viaţă şi de moarte.

Elvis, care era dus uneori de câţiva din prietenii lui într-un Cadillac auriu cu capota sidefie pe scena de concert, şi care locuia într-o clădire tip castel ca într- o colivie de aur, înconjurat fiind de garda personală, şi-a petrecut a 40-a aniversare în pat, pentru că era prea deprimat ca să se mai scoale. În ultimii ani de viaţă a putut face faţă numai cu cantităţi uriaşe de tranchilizante.

În anul morţii sale cântărea peste 125 kg, şi a murit de infarct în 16 august 1977 la vârsta de 42 de ani. După moartea sa, unul din fanii săi a făcut un rezumat amar:

„Tot ceea ce i-am putut da a fost admiraţie şi adorare, idolatrizare care l-au dezumanizat şi l-au făcut tot aşa de plat și de bidimensional ca şi posterul care-l reprezintă de pe zidul camerei mele.

 

Am mai putea înşira o serie de nume ale unor muzicieni şi actori renumiţi, începând cu Jim Morrison până la cîntăreţul „Nirvana “cobain, care şi-au pus capăt vieţii prin sinucidere, supradoze de heroină sau chiar ruletă rusească.

Nici veneraţia fanilor entuziasmaţi, nici puterea pe care o aveau asupra oamenilor, ca să nu mai vorbim de bogăţie sau de consumul de droguri, n-au făcut ca viaţa lor să merite a fi trăită.

Este posibil însă ca aceste exemple să provoace o reacţie de apărare: “Acestea sunt exemple extreme. Eu nu sunt nici rege al rock-ului, nici star de cinema, ci un om foarte normal, al cărui venit ajunge pentru a-mi achita în rate o casă proprietate personală, pentru a-mi întreţine o mică grădină de zarzavaturi şi pentru a-mi petrece concediul la mare “.

Poate că faci parte din generaţia de după război, care şi-a văzut misiunea în ridicarea ţării din ruine. Ai muncit şi-ai economisit bani, ca să-ţi poţi cumpăra cândva maşina sau lucrul pe care ţi l-ai visat. Sau să poţi oferi copiilor tăi ceea ce ţie ţi-a lipsit când erai tânăr. Pentru asta ai lucrat ore suplimentare, ţi-ai ruinat sănătatea, ai riscat un infarct prematur. Iar într-o zi urmaşii tăi dau la ziar un anunţ cu decesul tău în care scrie cam aşa: „Viaţa lui a fost muncă şi iar muncă, niciodată nu s-a gândit la sine, datoria lui supremă a fost să se cheltuie pentru ai”

 

Oare pentru lucrul acesta se merită să trăieşti?

 

„Lumea este frumoasă…”Sunt apoi mulţi dintre contemporanii noştri care, în ciuda prognozelor sumbre enjoy-life--large-msg-137503944772referitoare la viitor, privesc lumea cu nişte ochelari trandafirii: „De fapt ce vreţi? Viaţa este frumoasă – şi la fel e şi lumea. Nu ne stricaţi bună dispoziţie cu pesimismul vostru. Bucuraţi-vă de natura minunată, sau de muzica clasică, ori de cea populară! Bucuraţi-vă de viaţă! Cine nu iubeşte vinul, femeile şi cântecul rămâne toată viaţa un nebun! “

Aceştia sunt oameni care trăiesc după principiul refulării. Ei ignoră faptul că suntem înconjuraţi de păduri pe cale să moară şi de arme nucleare. Ei uită că mările noastre devin pe zi ce trece tot mai pline de deşeuri industriale toxice, iar cancerul, sida, ca odinioară ciuma neagră din Evul Mediu, fac tot mai multe victime în ţările noastre.

Refrenul unei şansonete de Gilbert Becaud numită „Lumea este frumoasă… “se termină cu strigătul cîntăreţului:

„Nu, nu, nu, lumea nu-i frumoasă,E frumoasă doar în vis! Oare cum poţi ca să râzi, Când mâine tot pământul poate fi în flăcări?”

 

 „Nu te mai gândi la asta! “

Cu siguranţă că acesta este motto-ul vieţii majorităţii oamenilor. Te bucuri de zilele de sărbătoare, de ieşirea la iarbă verde, de sticla cu bere, de televizor şi de fotbal. Săptămâna de săptămână, an de an.

Îţi petreci timpul şi duci o viaţă de mâna a doua prin intermediul televizorului. Din această obișnuință

ieși doar atunci când se ia curentul ori când televizorul este stricat.

 

Dar viaţa noastră nu este un “Joc nelimitat “. Chiar dacă astăzi oamenii încearcă să-şi refuleze gândul morţii, lucrul acesta nu schimbă cu nimic faptul că fiecare cotidian conţine ştiri şi anunţuri de decese iar cândva Moartea va bate şi la uşa ta.

Când eram copil, mai erau care mortuare trase de cai, şi huruitul lor pe piatra cubică a străzilor făceau să ne treacă fiorii. Astăzi se încearcă alungarea spaimei morţii prin vehicule funebre puţin zgomotoase şi chiar vopsite în culori vii.

În generaţiile trecute, oamenii obişnuiau să se pregătească de moarte, şi-şi luau conştient rămas-bun de la iubiţii lor.

Astăzi mulţi mor inconştient şi fără durere prin aşa- numita eutanasie, legaţi de nişte furtunuri, într-o cameră de spital, sau chiar pe coridor. Viaţa se scurge în mod singuratic şi inconştient. O moarte „umanitară“.

Dar toate refulările nu schimbă nimic în faptul că gândul morţii ne ia prin surprindere din când în când ca o fantomă şi ne umple de nelinişte, mai ales atunci când nu putem evita să nu luăm parte la înmormântarea cuiva.

Este foarte interesant să observi feţele unor oameni care asistă la o înmormîntare. Lângă groapă, privirea ţi-e fixă şi te simţi foarte nedumerit. Tot mereu revine insistent gândul îngrozitor al propriei tale înmormântări. Te gândeşti cu groază că ar fi posibil să zaci într-un asemenea sicriu fără să fi murit cu adevărat şi să fii silit să mori prin sufocare. Respiri uşurat când s-a terminat în sfârşit înmormântarea şi te poţi duce să bei ceva sau să te uiţi la televizor ca să- ţi schimbi gândurile.

Este un lucru ciudat: Omul se gândeşte la toate eventualităţile posibile şi face o serie de asigurări pentru toate împrejurările imaginabile. Numai cu un singur fapt absolut sigur şi inevitabil nu ne ocupăm, anume că trebuie să murim!

Băiatul meu cel mai mare avea cam 18 ani atunci când am intrat odată în camera lui şi l-am văzut în timp ce şedea la masa de scris că acoperă stingherit un bileţel. La întrebarea mea, ce era acolo de ascuns, mi-a răspuns şovăielnic: „îmi scriu testamentul!’

Trebuie să mărturisesc că am fost şocat mai întâi. Primul meu gând a fost: Băiatul ori are necazuri sen- timentale, ori e cam derutat. Un tânăr în floarea vârstei nu se gândeşte în mod normal cine o să-i ia după moarte ceva din puţinul lui avut, nu-i aşa?

Fireşte că în clipa următoare m-am simţit vizat căci,

Deşi eram cu 24 de ani mai în vârstă, nu-mi făcusem încă testamentul!

 

Oare nu este ceva logic şi înţelept ca, aşa cum a zis odată Matthias Claudius, să priveşti viaţa de la catedra morţii “?        

În orice caz am face multe lucruri mai bine, unele altfel, iar cele mai multe nu le-am mai face deloc, dacă am avea o relaţie necrispată cu scurtimea şi vremelnicia vieţii noastre.

 

Există oare un răspuns?

Îmi amintesc bine de ziua în care mi-am pus în funcţiune prima mea maşină de scris electronică cu memorie şi cu ecran. Până atunci eram obişnuit cu una mecanică sau electrică, şi credeam că o să învăţ repede să lucrez şi cu cea nouă.

Mi s-a părut pierdere de vreme să citesc lungile, amănunţitele şi complicatele instrucţiuni. De aceea am început să scriu, pină ce-am atins o tastă greşită. Maşina începea să ţiuie de fiecare dată când atingeam o tastă nouă, iar pe ecran se înşiruia de fiecare dată doar un singur cuvânt după celelalte:

NU! NU! NU!

Nimic nu mai mergea! Necăjit, am luat broşura cu modul de întrebuinţare, am deschis-o la prima pagină şi m-am simţit luat în zeflemea de prima propoziţie pe care am citit-o: „Dacă vreţi ca aparatul cumpărat să vă producă bucurie, atunci citiţi cu atenţie acest mod de întrebuinţare înainte de a pune maşina în funcţiune “.

Oare nu la fel se întâmpla şi cu viaţa noastră? Începem să ne trăim viaţa, ni se pare că ştim totul mai bine ca alţii, şi deodată ne găsim înaintea unei probleme de nerezolvat, şi o voce din noi strigă: „Nu, nu, nu! ’

Ce bine este atunci să avem la îndemână un „mod de întrebuinţare “pentru viaţa noastră, care ne dă informaţii exacte despre modul în care poate fi modelată şi trăită la modul optim viaţa noastră, astfel ca să-şi merite denumirea de viaţă. Ca să ştim cum funcţionează complicata „maşină “numită om, trebuie să-L întrebăm pe Cel care a inventat-o şi să-I luăm în seamă indicaţiile.

Să recunoaştem că avem nevoie de timp şi de o minte limpede ca să înţelegem Biblia, „modul de întrebuinţare al lui Dumnezeu “pentru om. Celui obişnuit până aici doar cu povestiri în benzi desenate îi va veni greu să poată citi un text fără imagini şi bule care ies din gura unui personaj şi în care sunt scrise cuvintele pronunţate de el. Dar este singura cale logică şi înţeleaptă ca să aflăm ceva de încredere despre viaţa noastră: De unde venim, încotro ne ducem şi care este scopul vieţii, precum şi modul de a ieşi dintr-un impas.

Ce spune Creatorul despre scopul şi menirea vieţii noastre?

Informaţiile din Noul Testament referitoare la viaţa lui Isus conţin o relatare interesantă: Un bărbat instruit aleargă dintr-odată la Isus şi-I pune o întrebare care i-a dat multă bătaie de cap (îi redau întrebarea folosind cuvintele mele):

„Bunule învăţător, mă chinuie de multă vreme o întrebare la care- deşi am studiat teologia – n-am primit răspuns: La ce S-a gândit Dumnezeu când l-a creat pe om? Ce menire am eu pe pământ? Ce anume dă sens vieţii mele?

La aceasta, Isus i-a răspuns cam aşa:

„îţi voi spune cu plăcere ce aşteaptă Dumnezeu de la tine şi scopul pentru care te afli pe pământ: Trebuie să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta. Şi în acelaşi timp mai ai o altă misiune importantă: Să-l iubeşti pc aproapele tău ca pe tine însuţi. Aceasta este menirea Iui Dumnezeu pentru viaţa ta! “

Poate că acest răspuns pe care l-a dat Isus bărbatului instruit e la fel de înspăimântător pentru tine ca şi concluzia lui Galilei pentru contemporanii lui, prin care concepţia lor de până atunci despre lume a fost răsturnată. Dar oricine este gata să-şi schimbe părerea şi să accepte modul de întrebuinţare al Creatorului nostru va constata că dacă urmează aceste indicaţii va avea libertate, bucurie şi pace. Lucrul acesta este ca şi cum ai arunca în apă un peşte care până atunci s-a zbătut pe uscat, sau ai elibera o pasăre din închisoarea coliviei ei.

Orice altceva ar însemna ratarea ţintei, sau exprimat printr-o noţiune biblică: păcat.

– extras din “Dacă Dumnezeu ar exista cu adevăratâ”…! de Wolfgang Buhne

 

Leave a Reply

You can use these HTML tags

<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>